Defecta

" Scrisoare catre Voi

Inima cam vrea sa ma paraseasca. Nu pot sa cred ca am ajuns sa spun asta! Abia se chinuie sa ma mai tina in viata. Simt cum negativismul imi ucide mintea. Nu-mi mai pot permite sa visez frumos, sa fiu optimista. Totul este iluzie... Cine sunt eu?! Ce mai conteaza... Oricum voi sfarsi asa cum se sfarseste orice carte. Si cum cartile pot avea un sfarsit trist sau unul fericit, eu am un sfarsit trist. Dar daca totusi vrei sa stii... afla ca sunt un om ranit. Si nu e o rana pe corp - m-as fi bucurat sa fie acolo, pentru ca s-ar cicatriza, s-ar vindeca, dar din pacate, ea se afla acolo unde nimeni nu isi doreste - in suflet. M-am imbolnavit! Da, viata te poate imbolnavi, chiar daca te nasti sanatos. Sentimentele te pot imbolnavi. Ma gandesc ca deja te-ai ingrozit, citind asta, dar sunt un om singur si care tot ce isi mai doreste este sa plece. Si nu pe orice drum, ci pe un drum fara cale de intoarcere, dar sa fie drumul cel bun. Sper... Da, sper.  Daca nu va fi asa, atunci voi muri odata cu speranta, tinandu-ne de mana. Pentru ce mai traiesc?! Pot sa fiu de ajutor cuiva? Pot sa bucur pe cineva? Ma tem ca nu... iar timpul mi-a demostrat asta. Vrea cineva sa ma asculte? Ma tem iar ca nu - cuvintele mele sunt nimicuri si as plictisi poate chiar as enerva, iar sentimentele mele nu conteaza. Vrea cineva sa ma salveze? In zadar... nici macar propria persoana nu mai vrea. Eu nu am niciun rol pe acest pamant, de fapt, nici nu cred ca am avut, eu nu contez. Ma intreb ce mai caut aici, inca, de fapt, nu... cum de a fost posibil sa ajung aici?! Si daca totusi apartin unui loc, acesta sigur nu este locul meu. Cred ca m-am ratacit si e prea tarziu sa mai gasesc drumul cel bun. Ma las pe niste aripi necunoscute..."

Gasea florile minunate. Isi clatea ochii cu a lor culoare si ii placea sa savureze parfumul lor, in timp ce petalele ii mangaiau chipul. Ii placea sa isi inunde plamanii mai ales in zorii zilei, cand totul era proaspat si acoperit de roua. Chiar si frunzele le gasea minunate, mai ales pe timp de toamna, cand explozia aceea de culori o facea sa isi reaminteasca despre un vis din copilarie. Vedea in oameni parti bune si credea ca viata este ceva deosebit. Dar cu timpul, totul se prabusise peste ea. Sufletul ei era strivit, cu toate ca nu arata asta. Daca interiorul ei ar fi putut fi vizibil, se remarca diferenta. Si nu stia cat putea sa o mai duca asa...

Sunetul negru era singurul sunet pe care il mai putea auzea, caci sunetul vocii lui se stinse de mult si nu-i mai mangaia sufletul. De fapt, mangaierea aceea fusese falsa. Strivita de zidurile reci ale vietii, singuratatea ii mai era singurul prieten. De fapt, singuratatea este singurul prieten care nu te va parasi niciodata, atunci cand toti te parasesc. Si cum nimeni nu ii era alaturi, voi sa scape si de singurul asa - zis prieten pe care il mai avea, pentru ca nu era un prieten benefic. Statea agatat de ea fara sa ii ceara permisiunea. Sa se lase purtata pe bratele intunericului era singura solutie. Nimeni nu o iubea, nici macar ea nu se mai iubea. Ea era asemeni unui bibelou, o papusa de portelan. Era frumoasa pe dinafara si goala si fara de culoare pe dinauntru. Dar nu conteaza frumusetea! Avea un suflet nimicit care mai atarna doar de un fir de viata.

Era defecta, iar defectele nu aveau ce cauta in jurul altora, sunt rebuturi, care de multe ori nu se mai pot reface. Iar ea facea parte din categoria celor ireparabile. Si cine ar dori sa iubeasca un defect?! In lume, se cauta cat mai mult perfectiunea, cu toate ca se stie ca nimeni nu poate fi perfect, dar daca nu esti conform cerintelor sau daca nu te vede nimeni asa cum ti-ai dori sa fii vazut, vei fi eliminat sau ignorat. Ea a cautat multi oameni, si spera ca macar unul sa gaseasca. E ciudat cum printr-atatia oameni nu gasim oamenii de care avem nevoie, nici macar unul. Ea credea ca undeva, prin multime se va afla si alesul ei. A crezut in sentimentul iubirii. Stia ca este unicul sentiment salvator, unicul medicament salvator. Dar, de fapt, nu l-a intalnit niciodata cu adevarat. L-a cautat si nu l-a gasit, spunandu-si ca va veni doar daca va inceta cautarea. Si intr-o zi parea ca il gasise, simtise iubire, a muscat din sentimentul ce il considerase salvator. Iubirea ei pentru el era incomparabila, insa s-a dovedit ca sentimentul avea sa ii devina cel mai periculos. Inima ei se golise si tot ce mai simtea era o durere sfasietoare. Iubirea ei nu era de ajuns. Era prea defecta, iar defectele ii acopereau sentimentele pure ce izvorau din sufletul sau, de fapt, nimanui nu-i pasa de sentimentele ei.

Oamenii sunt rai, te mint, te invart in jocul lor, iti arata tot ce vrei sa vezi, doar ca tu nu stii ca peste tot esti inconjurat numai de masti. Si daca la inceput totul pare in regula, mastile la un moment dat se usuca si cad si isi arata adevarata fata. Ei castiga, tu nu. Ei  obtin ceea ce isi doresc, si-au indeplinit scopul malefic, dar ei nu stiu ca sunt ucigatori de suflete.