Scriitoarea II

Statea la radacina unui copac batran, contempland. Purta pe brate un caiet gros, deschis, tocit pe margini, iar stiloul statea la mijlocul dintre pagini, asteptand sa fie purtat de degetele acesteia, ca sa mai scrie inca o data cuvinte ce izvorau din mintea si sufletul sau cald.

Imbracata cu calm si buna dispozitie, privea in jur viitoarele fraze ale textului sau. Le gasea in cantul pasarilor, printre ramurile copacilor, in iarba cea verde si proaspata si agitata de vant, in azuriul cerului si nu in ultimul rand.. in oameni si astfel isi acoperea rand cu rand paginile dand viata textelor, desi uneori nu ii parea atat de usor a scrie... dar cu toate acestea, era unul din lucrurile cele mai frumoase pe care le putea crea, iar cu fiecare text terminat isi inunda intreaga fiinta cu fericire, cu zambete.

Mintea si sufletul sau vorbeau, dar nu doar ale sale ci a scriitorilor de pretutindeni care credeau ca au ceva de spus pentru omenire. Dar in timp, scriitoarea constatase ca nu era inteleasa mereu. Unii oameni vedeau doar litere insirate pe hartie, vedeau  inca o poveste cu alte personaje, poate chiar vedeau o pierdere de timp, un lucru lipsit de importanta. Sa fi scris oare lucruri insignifiante?! Nu, in niciun caz, altfel nu se mai apuca de scris.

Si sunt zile in care scriitoarea varsa lacrimi de cerneala pe hartie, literele sunt apasate, ingrosate, iar paginile tip de durere, strigand catre oameni, dar oamenii.. se pare ca tot nu vad ceea ce trebuie sa vada. A dorit sa impartaseasca viziunea sa, a dorit sa transmita cuvintele sale si altora... sa traga un semnal de alarma.

Dar ce mai sunt oamenii in prezent? Stiu ei oare ce vor? Ce vor sa citeasca? Ce vor sa auda? Ce apreciaza? In ce se transforma? In suflete goale, lipsite de culoare, lipsite de sensibilitate sau in suflete pline, ce stiu sa vada frumosul si apreciaza ceea ce merita cu adevarat?! Si-atunci, scriitoarea s-a intrebat.. cu ce folos sa mai scrie?!