Claudia's Words

Este adevărat că în ziua de astăzi toţi depindem, într-un mai mic sau mai mare procent de internet. Fără el n-am putea scuti timp şi ne-ar fi mai greu să ţinem legătura cu rudele sau prietenii ce nu se află tocmai aproape ca distanţă. Şi odată cu internetul s-au născut şi comunităţile virtuale. Nevoia omului de socializa online, de a cunoaşte, a crescut foarte mult în ultimii ani. Comunităţile virtuale au fost create pentru a uni oameni, fie că sunt sau nu din acelaşi judeţ/ţară şi care au măcar un lucru în comun. Cred că rolul acestor comunităţi este de a ajuta, de a te distra, de a te găsi şi a găsi mai uşor oameni care împart aceleaşi viziuni, pasiuni, interese cu tine, de a evolua pe domeniul ales, de a forma un tot care să funcţioneze activ şi care să se păstreze. Dar câte dintre comunităţile existente sunt cu adevărat comunităţi ? Pentru a exista o comunitate, consider că trebuie să existe nişte principii bine stabilite, reale, aplicate de către toţi membrii ei. Oame...

Zale, volumul poetic de debut sau baby-book al poetului Adrian G ăinaru, a luat naştere, desigur, mai întâi în cugetul, simţirea şi peniţa ce-a scris neîncetat în zilele şi nopţile inspiratoare apoi, în toamna lui 2014 sub lumina tiparului la Editura Pastel din Braşov. Cititorul de Zale nu poate trece direct la versuri înainte să studieze copertele ce îmbracă bine versurile şi le defineşte prin povestea spusă întâi cromatic. Este povestea omului existenţialist, căutător de sensuri, conştient poate chiar din frageda-i pruncie că este un trecător prin viaţă, dar doreşte dinadins să urce trepte aici şi să mute chiar şi munţii din loc, neuitând că toată puterea necesară o capătă întorcându-se cu faţa şi cu gândul către cerul cel de toate zilele. Da, răspunsul, împlinirea, le găseşte numai spre înalt, şi fie de-i zi sau noapte el este mereu călăuzit de o lumină ce nu o poate evita, e mereu acolo, luminându-i traseul vieţuirii.       ...

Mă plimbam adesea prin parcul din apropierea bibliotecii în care lucram. În parc încercam să-mi las gândurile mai puţin optimiste şi oboseala acumulată, uneori purtând cu mine şi termosul de cafea. Dar într-o zi, la o oră târzie a amiezii de toamnă, pe când soarele dădea semne că e aproape pe sfârşite, parcă nu puteam să plec din parc, încă meditam la ceea ce mi se întâmplase de mai bine de două săptămâni înainte. Voiam numaidecât să înţeleg totul, căci nu-mi plăceau întrebările fără răspuns, ocolişurile, aşteptarea fără rost. Şi stăteam pe banca aproape îngheţată, dar asta mă făcea să mă simt mai vie, căci în orele cât stăteam la lucru, mă simţeam într-o altă lume, total ruptă de realitate şi nu, nu pentru că eram înconjurată de cărţi. Simţurile mele o luau razna, mergeau în toate direcţiile si parcă niciunde când cei doi ochi mă priveau şi parcă îmi şopteau cuvinte nemaiîntâlnite, scăldate în misterul ce adânceşte sau amână răspunsurile. Priveam cerul aşteptând răspunsul, pr...