Claudia's Words

Simţirea în alb-gălbui ce a căpătat clar forme înalte, nu se mai întoarce în crăpăturile, în firimuturile ce le-a primit odată; acum păşeşte tot înainte, completă. Pleoapele cu genele arcuite, da, se lipesc, dar somn nu poartă, nu, ochiul s-a deschis, s-a aprins. Fiinţa-i pe-o coloană a infinitului, iar încrederea şi speranţa există împreună, tot timpul, asemenea unui cuplu bine sudat, necuprinse de vreo pată de imaturitate, căci s-a înţeles raza. Întregul e completul, esenţialul creşterii, hrănit cu grijă, cu iubire, cu devoţiune, ce trebuie revărsat în lume uşor, dar bine, şi se dă astfel mai departe, căci asta-i viaţa deplină, bucuria ce n-o dai mărunt, scurt, incomplet, şi n-o păstrezi doar pentru tine, căci altfel nu se mai poate defini ca bucurie, şi-apoi... ce dai primeşti la fel. Sunt gânduri ce trebuie lăsate să se prăbuşească, căci cele ce s-au încurcat ca iţele trebuie doar să le dai drumul, să le tai, să le distrugi, să zboare departe de tine, pentru că oricât ai vre...

Un zâmbet pictat cu soare se năştea într-o dimineaţă de-un august târziu. Cu tălpile prin iarba plină de picături de rouă ce în fond erau apă, un supliment vital ce realizează o absorbţie bună în organism, păşea în timp ce prin meandrele minţii imagini repovesteau apusul unei copilării... Si vorbea cu razele, cu cerul si cu firul de iarbă, iar vântul îi usca buzele roşiatice ce-au sărutat nopţi şi zile, şi uneori nopţi mai luminoase decât zilele, şi zile mai întunecate decât nopţile. Astăzi era o zi specială... Fiinţa-i mai făcea un salt , trecea peste somnolenţa ce s-a instalat ca un virus mult prea afectiv, dar steagurile de semnalizare le-a văzut atunci când deasupra ochilor fluturau fără încetare pe aripi de vânt niciodată stinse. Inima , roşie ca un pepene , îi palpita cu bucurie: primise culoarea ce o încânta zilnic cu acea defilare - lumina cu paşi ce inundă fără a face rău. Şi mersul nu-i era în reluare, sufletu-i era un ocean de mare, si dezlipind buzele şoptea vântul...

O călătorie spre centrul inimii realizezi în fiecare zi şi de fiecare dată când simţi atingerea unei aripi de om ce se vrea spre înalt şi îţi face semn de ajutor, şi tu îl îndrumi cu drag. O călătorie spre centrul inimii realizezi atunci când raze peste raze duios se ating şi împreună formează lumina supremă, iar noapte nu-i decât afară. O călătorie spre centrul inimii realizezi atunci când două priviri deschid porţile ei şi orice plâns cuprins de aflicţiune se usucă sub mângâierile de soare ale sufletului-pereche necuprins de frig. Călătorii spre centrul inimii se tot fac şi se găsesc în tabel la Psi .

Răsăritul de după dealul verde văratic azi altfel îl priveşti... În suflet îţi pătrund perpendicular razele lui sidefii, întregi. Te gândeşti amuzat că pe acel deal nu au ce căuta un piton şi-o pisică , Dar gândul acesta a făcut ca tristeţea să-ţi fugă, Şi la fiecare ridicare de pleoapă observi că nu te mai înţeapă, Eşti mai vioi şi mai limpede exact ca splendida dimineaţă. Azi e clar altfel, gândurile ţi se aştern pe o pernă moale, Iar gândurilor negative le-ai dat câte o palmă şi degeaba se opun Şi strigă înfuriate, tu le arunci cât mai departe şi se fac scrum, Şi mintea nu-ţi mai este o patină ca ieri, alunecând la vale, Pentru că ai schimbat frecvenţa, prinzi alt post Şi n-ai nevoie de păstori . Mânat mai mult ca oricând de pulsaţii interne, pozitive, De pe un alt port sau peron te-ai hotărât să pleci, Iar căilor greşite le-ai pus câte o pensă , le blochezi, Şi te îndrepţi către lumea din tine Fără arme din panoplie , Pentru că ...

Apatici ne plimbăm prin viaţă, Şi uneori, speriaţi de propria existenţă. Exteriorizăm oftaturi tremurate, Ne facem praf şi pulbere în extreme. Pretindem că luptăm, războinici suntem, Dar uneori chiar rugul propriu ni-l ardem. Suflete boboci , răbdătoare am fost odată, Astăzi, fiare necrozate - prea multă boală . Un sâmbure de adevăr căutăm, Dar de el parcă mai mult ne depărtăm. Dispreţuim frumosul - scrisul, tablourile , Dar arta nu cedează, nu şi-a înmuiat strigările. Închide ochii, dar nu-ţi topi visele ca ceara, Conştientizează-ţi drumul, reactualizează-ţi purtarea. Odihneşte-ţi trupul pe pâmântul atins de adunătoare, Priveşte cerul şi raza portocalie, Lasă-le să-ţi aducă gândul către tine, Şi... trăieşte! Cu cele douăsprezece cuvinte s-au jucat şi cei înscrişi în tabel la Psi.

Câteodată, noaptea mă prinde într-o inimaginabilă singurătate... Vântul îmi mângâie haotic părul, iar braţul lui rece îl simt pe spate, la un loc cu un miros de frunze ude, moarte. Şi mai mult ca oricând, realizez că în mine cad tone de gânduri... Simt cum timpul se strecoară precum nisipul printre degete şi îmi aduc aminte că doar el are continuitate permanentă, căci mie îmi aduce şi îmi ia lucruri, şi ştiu că va face acelaşi gest cât voi trăi, probabil pentru a mă obişnui cu efemeritatea; mă va lua de tot, atunci când timpul meu se va termina, şi voi rămâne doar o umbră pierdută sau voi fi precum parfumul care mai pluteşte prin cameră o bună bucată de timp, semn că am fost, că am trăit acolo, şi mi-am dus gândurile în tăcere sau strigând dureros către cer aşteptând un răspuns, măcar unul din zeci sau sute de întrebări... Oricât încerc să nu mă gândesc prea mult, luându-mi din nou şi din nou cărţi de citit, nimic nu-mi promite uitarea a ceea ce am trăit şi nici întreruperea ...